Despre Suedia si altele...Posted by eliza Aug 02, 2009 23:54:37
Scandinavia a fost mult timp ”berbecul cu clopot” - un ”model” de analiza al schimbarilor in familie. Savantii moderni iau ”experienta suedeza” ca un prototip pentru dezvoltarea familiei, care ar putea sa se raspandeasca pe tot globul. Deci, haideti sa aruncam o privire asupra declinului in ”casatoria suedeza”.
In Suedia, ca peste tot in lume, anii `60 au adus dupa sine contraceptia, avortul si cresterea individualismului. Sexul a fost separat de procreere, reducand nevoia de ”casatorii cu pusca la spate” (casatorii datorate graviditatii). Aceste schimbari, odata cu cresterea fortei de munca in randul femeilor, au determinat si incurajat oamenii sa se casatoreasca la varste mai inaintate. Cu perechi care au parasit ideea de ”parinte”, divorturile premature au avut mai putine consecinte asupra copiilor. Acest lucru a slabit taboo-ul impotriva divortului.
Odata ce cuplurile tinere au abandonat ideea obligativitatii de a avea copii, urmatorul pas a fost sa renunte la casatorie si sa traiasca in concubinaj, pana cand dorinta de a avea copii ar fi aparut.
Americanii au trecut prin aceasta transformare.
Suedezii, pur si simplu, au tras concluzia finala: ”Daca am ajuns asa de departe fara casatorie, de ce sa ne mai casatorim, pana la urma? Dragostea noastra este ceea ce conteaza, nu o bucata de hartie. De ce ar schimba copiii acest lucru?”
Intr-adevar, in Suedia procentul copiilor nascuti ”out-of-wedlock” (care nu provin din casatorii) este de 55%, in Norvegia 50%, in Islanda se apropie de 70% iar in Danemarca 60% dintre primii nascuti sunt conceputi astfel. Veti intreba: ”Si ce daca? Deci concubinajul a inlocuit casatoria, mare lucru; barbatii si femeile au totusi copii, dar fara formalitatea unui certificat de casatorie. Care este problema?”
Conform studiilor efectuate de catre Dr. Stanley Kurtz,
in tarile mai sus mentionate este demonstrat faptul ca numarul rupturilor/separarilor in acest gen de relatii este de doua pana la trei ori mai mare, decat in cazul casatoriilor. Acest lucru a avut ca efect, in Scandinavia, exacerbarea bunastarii statului, care este incomparabila. Dr.
Kurtz accentueaza ca ”nicio alta tara vestica din Europa, nu are un procent atat de ridicat de angajati in sectorul public, cheltuieli publice sau o rata atat de ridicata a taxelor si impozitelor, ca si Suedia.”
Doua motive i-au impins si incurajat pe suedezi sa faca acest pas suplimentar: bunastarea statului si atitudinile culturale. Gradul inalt de bunastare a statului suedez a declasat familia ca furnizor de servicii. Prin garantarea slujbelor si venitului oricarui cetatean (inclusiv copiilor), bunastarea statului sustine si ofera fiecarui individ independenta.
Este mai usor sa divortezi cand stii ca, in schimb, statul te va sprijini ulterior.
Taxele necesare pentru cresterea bunastarii statului au avut un impact enorm asupra familiei. Cu taxe atat de ridicate, femeia este obligata sa munceasca. Acest lucru are ca efect reducerea timpului acordat cresterii copilului si incurajeaza extinderea, in acelasi timp, a unui sistem de ingrijire-de-zi (gradinite, crese etc), care reprezinta un factor vital in cresterea majoritatii copiilor din Suedia dupa varsta de un an.
Aceasta este cel putin
o parte din realizarile visului feministei Simone de Beauvoir despre un androginism dezvoltat care se aplica ”impingand femeia afara din camin, pentru ca statul sa aiba grija copilului”.
Totusi, intr-un anumit sens, bunastarea statului ar putea incuraja traditionalismul.
Cazurile de graviditate in randul adolescentelor fara partener, populare in Marea Britanie si clasele inferioare din America, sunt rare in Suedia, care nu are o clasa inferioara despre care se poate discuta. Chiar daca un copil provine dintr-o relatie de concubinaj sau ocazionala, exista o tendinta de apropiere in cuplu, cand copilul este nascut.
Implicarea puternica a statului in suportul acordat copilului este un alt factor care descurajeaza acest, asa numit curent ”mama-adolescent-singura”.
Oricare ar fi cauzele, descurajarea mamelor singure are efect pe termen scurt; in final, mamele si tatii se pot descurca financiar, separat. Astfel, copiii rezultati din acest tip de relatii sunt crescuti, initial, de doi parinti care traiesc in concubinaj, multe dintre aceste relatii nefiind de lunga durata.
Dupa cum o descriu sociologii danezi Wehner, Kambskard si Abrahamson, in valtoarea schimbarilor din anii `90: ”Casatoria nu mai este o pre-conditie de intemeiere a unei familii - nici din punct de vedere legal si nici al altor norme... Ceea ce defineste si stabileste fundatia in familia daneza se poate spune ca fiind trecerea de la casatorie la calitatea de parinte - maternitate/paternitate”.
Exista totodata, cauze de ordin cultural-ideologic ale declinului familiei suedeze. Mai mult chiar decat in SUA, feminismul radical si ideile socialiste patrund universitatile si mass-media. Multi oameni de stiinta,
sociologi din Scandinavia, privesc casatoria ca fiind o bariera in calea egalitatii depline intre sexe. Acestia nu manifesta niciun regret cand observa destramarea casatoriei in avantajul concubinajului, in concluzie nu le-ar parea rau daca ar fi inlocuita casatoria cu concubinajul.
Un agent cultural-ideologic, apropiat, al declinului casatoriei este secularismul, ceea ce inseamna abandonarea viziunii teologice asupra lumii. Secularizarea perverteste esenta Bisericii, iar din punct de vedere sociologic, secularismul se refera la ipoteza empirica conform careia,
modernizarea este insotita de declinul gradual al religiei.
Suedia este, probabil, cea mai seculara tara din lume. Oamenii de stiinta in acest domeniu (majoritatea chiar radicali) au inlocuit pe scara larga clericii, care aveau rolul de ”arbitri” ai moralitatii publice.
Suedezii insisi asociaza declinul casatoriei cu secularismul. In acelasi sens, multe studii confirma ca pe tot cuprinsul Europei de Vest, religiozitatea este asociata cu o institutionalizare puternica a casatoriei, iar secularismul ridicat este corelat cu slabirea/destramarea casatoriei.
Carturarii au sugerat de mult timp ca,
in tarile nordice crestinizarea relativ scazuta explica pe larg, de ce declinul casatoriei in Scandinavia este cu mult avansat in timp, fata de restul statelor vestice.
Kathleen Kiernan, demograf britanic, a studiat concubinajul, nasterile in afara casatoriilor, dizolvarea/separarea familiilor cat si casatoriile intre persoane de acelasi sex.
Pe continentul european, acestea se clasifica in trei zone din Europa, unde fenomenele sunt intalnite cel mai frecvent:
-
Tarile nordice sunt sunt pe primul loc, insa si Franta, ocupanta a grupului din mijloc, s-a aliniat grupului Nordic;
- Grupul de mijloc care include, Olanda, Belgia, Marea Britanie si Germania. Elvetia si Irlanda, ocupante ale ultimului grup, s-au aliniat ulterior grupului de mijloc;
- Ultimul grup cuprinde cele mai rezistente state la aceste fenomene, statele situate in sudul Europei, respectiv Spania, Portugalia, Italia si Grecia.
Pozitia suedezilor ca lideri mondiali ai declinului familiei este asociata cu o slabire clerica si cu o crestere a influentei expertilor in stiinte sociale, cu o orientare inspre secularism si idei de stanga. In anii `90, asa numita perioada de ”casatorii post-gay”, Norvegia avea o rata scazuta a nasterilor tip ”out-of-wedlock” insa, acestea au urcat ulterior la valori fara precedent. Controversa casatoriilor intre homosexuali a slabit si a despartit Biserica de stat Luterana, candva foarte respectata,
expertii in secularism social luand locul in centrul scenei. In general, legalizarea ”casatoriilor” persoanelor de acelasi sex accentueaza acest fenomen, prin pretentia lor de a adopta copii sau a avea copii prin relatii heterosexuale ori mai nou, prin fertilizare in vitro.
Odata cu liberalizarea divortului, in primele decade a secolului XX,
tarile nordice au devenit lideri in ceea ce priveste schimbarile institutiei casatoriei. Descriind
experienta suedeza in acest sens, Kathleen Kiernan, experta britanica in demografie, prezinta un model in patru trepte, prin care
cartografiaza miscarile unei tari inspre nivelul suedez de nasteri ”out-of-wedlock”:
- In prima etapa,
concubinajul este vazut ca o practica devianta sau cel putin avangardista, in care majoritatea populatiei da nastere copiilor in cadrul casatoriei.
Italia este in aceasta prima etapa.
- In a doua etapa,
concubinajul serveste ca o perioada de proba inaintea casatoriei si este, in general, o perioada fara copii. Punand de o parte problema Americii, privitoare la ”clasa inferioara” a parintilor singuri, SUA se situeaza pe cea de a doua treapta.
- In etapa a treia,
concubinajul devine in mod accentuat tot mai acceptabil, iar calitatea de parinte nu mai este automat asociata cu casatoria. Norvegia a fost in aceasta a treia etapa, dar conform unor schimbari recente de ordin demografic si legislativ a intrat in etapa a patra.
- In aceasta ultima etapa sunt incluse Suedia si Danemarca, unde concubinajul si casatoria devin practic imperceptibile, cu multi, poate chiar mai multi copii nascuti in afara casatoriei.
Conform d-nei Kiernan, aceste etape pot varia in timp, dar
odata ce o tara a atins un anumit nivel, intoarcerea la un nivel anterior este improbabila. Kathleen Kiernan nu ofera de fapt, niciun exemplu de revenire la o faza anterioara. Insa, odata ce o anumita etapa a fost atinsa, etapele anterioare coexista.
In anul 2000, sociologul danez Mai Heide a publicat studiul intitulat ”Concubinaj, Casatorie si despartirea parintilor” - ”Samboskab, Aegteskab og Foraeldrebrud”. Acest studiu a confirmat riscul crescut de separare a familiilor, spre copiii cu parinti necasatoriti. Totodata, studiul a scos in evidenta
critica superficiala prin care stiintele sociale din Scandinavia ignora ”revolutia linistita” a fenomenului ”out-of-wedlock” - maternitate/paternitate.
Kari Moxnes, o feminista sociolog, specializata in studiul divortului, este una dintre cele mai proeminente figuri din Norvegia in noul grup al cercetatorilor stiintelor sociale publice.
Ca savant care considera inerenta/esentiala opresivitatea pentru femei atat prin casatorie, cat si prin faptul ca femeia ar trebui sa aiba grija de camin,
Kari Moxnes este partizana concubinajului si a parintelui singur - maternal/paternal.
In anul 1993, legislatura norvegiana a dezbatut casatoria homosexualilor, Norvegia avand o traditie mult mai conservatoare decat Suedia si Danemarca.
Kari Moxnes a publicat un articol intitulat ”Casatoria goala” - ”Det tomme ekteskap” intr-un influent cotidian liberal, in care sustinea faptul ca
mariajul intre homosexuali este un semn de descrestere a semnificatiei casatoriei, nu un punct forte al ei.
Un important studiu realizat in anul 2003 de catre Gunilla Ringbäck Weitoft releva faptul ca, copiii crescuti de un singur parinte in Suedia, au rata mortalitatii mai mare decat dubla, morbiditate severa, abuzuri fizice si neglijenta din partea parintilor vitregi;
serioase boli psihice, sinucideri si boli cauzate de consumul de alcool sunt duble in statistici, iar abuzul de droguri este de 3-4 ori mai mare la copiii care au crescut cu un singur parinte, in comparatie cu cei crescuti in familii cu ambii parinti.
Potrivit standardelor mondiale, cu toate ca
Suedia este inca lider in ceea ce priveste declinul in familie, SUA o urmeaza cu viteza. In comparatie cu orice alta tara industrializata, in Suedia, casatoriile sunt tot mai rare, iar natalitatea provine in mare parte din relatii ”out-of-wedlock” (in afara casatoriei). Americanii insa, detin locul intai in ceea ce priveste divortul si numarul de ”parinti singuri”.
Sursa:
The End of Marriage in Scandinavia by
Stanley Kurtz - ”Sfarsitul casatoriei in Scandinavia”
In Defence of Marriage - part V by S. Michael Craven - ”In apararea casatoriei - partea a V-a”
Despre Suedia si altele...Posted by eliza Jul 25, 2009 12:29:51
" Oamenii in varsta din Suedia spun ca a fi suedez inseamna sa te
auto-intretii, sa nu devii niciodata o povara pentru altii.
Independenta si munca asidua constituiau perceptia comuna a unei
vieti decente si a moralitatii. Aceste lucruri erau valabile acum mai
putin de 100 de ani.
Bunica
mea obisnuia sa spuna ca lumea s-a schimbat in rau. Ea era mandra ca
nu ceruse nimanui niciodata ajutorul, ca s-a bazat numai pe sine si
pe sotul sau, mandra ca au reusit sa aiba grija de familia lor. Ma
bucur ca atunci cand a murit, la respectabila varsta de 85 de ani, a
facut-o cu demnitatea inca intacta. Nu a fost niciodata o povara.
Bunica mea, nascuta in 1920, a
facut parte din ultima generatie care a avut acea mandrie personala
speciala de a avea moralitatea solida si bine inradacinata, de a fi
suverana propriei vieti, indiferent de circumstante. Oamenii din
generatia ei au avut parte de experianta a doua razboaie mondiale
(desi Suedia nu a luat parte la ele) si au fost crescuti de fermieri
saraci si muncitori in industrie. Ei au fost cauza si martorii
«minunii» suedeze.
Moralitatea
lor le-a asigurat supravietuirea in orice conditii. Daca se gaseau in
situatia de a nu putea trai din salarii, pur si simplu, lucrau mai
mult si mai intens. Erau arhitectii si constructorii propriilor
vieti, chiar daca insemna de multe ori munca intensa si situatii
aparent fara iesire.
Se ofereau
adeseori sa ajute pe cei aflati in nevoie, chiar daca ei insisi nu
aveau prea mult, insa acceptau cu greu ajutorul din partea altora. Se
simteau mandri de a fi capabili sa aiba grija de ei insisi si
pretuiau independenta altora. Considerau ca, daca ei insisi nu
reusesc, nu au dreptul sa ceara ajutorul altora.
Totusi, s-au lasat cumva corupti de promisiunile politicienilor de a
avea «grija» de cei «slabi», o categorie de oameni care nu exista
pe atunci: cine ar fi recunoscut ca era incapabil sa se intretina?
Erau oameni buni la inima, muncitori, si probabil considerau ca o
mica contributie pentru cei care o duceau mult mai rau era o fapta
demna de un bun samaritean.
Teoretic, este poate de inteles si poate chiar demn de invidiat. Ei
si parintii lor erau deja voluntari in retele care asigurau suport
financiar pentru cei care aveau nevoie de ingrijiri medicale sau
pentru cei care isi pierdeau locul de munca. In perioadele dificile,
precum recesiunile sau schimbarile sociale rapide, acest lucru
devenea o povara, totusi una voluntar asumata si in interes personal.
O versiune pe scara larga a acestui sistem probabil li s-a parut o
idee buna, chiar daca urma sa fie finantata coercitiv prin
impozitare.
Problema este ca,
statul protectionist a fost creat si a schimbat dramatic conceptia
oamenilor. Statul, care practica politici sociale, ar fi putut fi un
proiect de succes daca oamenii ar fi avut in continuare mandria si
moralitatea de a se baza pe ei insisi si de a nu apela la ajutor,
decat daca ar fi avut cu adevarat nevoie. Acestea si daca adaugam ca,
un stat care practica politici sociale ar putea functiona intr-o lume
ceteris paribus (celelalte lucruri ramanand neschimbate), lucru
care este de fapt ceea ce sta la baza acestui tip de stat. Dar lumea
se schimba in permanenta, iar statul care ofera protectie sociala are
nevoie de oameni mai «puternici» si «moral superiori» celor care
nu au parte de un asemenea stat.
Aceasta constiinta nu a fost insa dobandita. In schimb, au considerat
ca mandria personala legata de cariera si familie vine natural; in
conditiile acestea probabil ca li s-a parut o afacere buna. Tot ceea
ce trebuiau sa faca, li s-a spus, era sa lase politica (si ceva
putere) in seama politicienilor. Aceasta propunere, imi pare rau sa
anunt, pare inca valabila pentru populatia suedeza; acestia sunt in
general dispusi sa cedeze mai multa putere politicienilor si tind
chiar sa ceara taxe mai mari.
Moralitatea decenta a disparut demult. A fost complet distrusa in mai
putin de doua generatii - prin beneficiile protectiei sociale si prin
drepturile legate de acestea.
Copiii statului
protectionist
Copiii rezultati din generatia bunicilor mei,
parintii mei printre ei, au invatat rapid si au imbratisat noua
morala bazata pe «drepturile» oferite de sistemul de protectie
sociala. Desi vechea generatie nu accepta sa depinda de altii
(inclusiv de beneficiile protectiei sociale), aceasta nu a obiectat in
legatura cu trimiterea tinerei generatii in scoli publice. Sunt
convins ca nu au gandit niciodata in termeni precum «a avea dreptul»
sa le fie educati copiii. Mai degraba au acceptat si apreciat ocazia
oferita copiilor lor de a avea o sansa pe care ei nu o avusesera -
prin invatamantul «gratuit».
Asa
ca, generatia parintilor mei a invatat in scoli publice, unde li s-a
predat matematica si limbile, dar si despre superioritatea sistemului
de protectiei sociala si a moralitatii statului. Au invatat cum
functioneaza masinaria statului care promoveaza politici sociale si
au dobandit o conceptie total noua (dar gresita) a drepturilor: toti
cetatenii - numai daca sunt cetateni - se bucura de dreptul la
educatie, servicii de sanatate, somaj si protectie sociala.
A fi un individ, li s-a spus, inseamna sa ai dreptul la sprijin
pentru satisfacerea nevoilor individuale. Li s-a mai explicat ca
oricine are dreptul la toate resursele necesare pentru obtinerea
fericirii proprii si a societatii si ca oricine ar trebui sa se
bucure de dreptul la a-si tine copiii in crese in timpul orelor de
munca, lucru care face posibila castigarea a doua salarii (dar nu si
destul timp pentru a-si creste copiii). Oportunitatea unei «vieti
bune», cel putin financiar, probabil ca li s-a parut enorma
generatiilor mai vechi.
Noua
moralitate a penetrat masele si a devenit starea «naturala» a
lucrurilor, cel putin in mintea lor. Aceasta generatie, nascuta pe
parcursul primelor doua decade de dupa Primul Razboi Mondial, a
devenit considerabil diferita de moralitatea si filosofia parintilor
lor. S-au obisnuit cu cresterea economica enorma din perioada
post-belica (multumita faptului ca Suedia nu a intrat niciodata in
razboi) si cu drepturile -vesnic in crestere- la protectie sociala.
(Pentru a face fata cresterii cheltuielilor provocate de sistemul de
protectie sociala si pentru a satisface cererile populatiei in acest
sens, guvernul suedez a devalorizat moneda nationala de cateva ori in
perioada anilor 1970 si 1980).
Efectele pe care le-a avut asupra societatii faptul ca aceasta
generatie a ajuns la maturitate si a intrat pe piata muncii au fost
in principal doua: o presiune publica mai accentuata in sensul
promovarii politicilor sociale si esecul general al societatii in
educarea unor copii care sa poata fi proprii stapani.
In acel moment schimbarea moralitatii si a filosofiei a devenit
evidenta. In timp ce la inceputul secolului XX, Social Democratii, o
putere hegemonica in Suedia pe tot parcursul secolului si chiar si
mai tarziu, cereau micsorarea taxelor pentru a elibera pe muncitori
de o povara care nu era necesara, acum politica lor s-a schimbat
intr-una de marire a taxelor si de imbratisare a politicilor sociale,
fiind nevoie de refome sociale mai «eliberatoare». Electoratul,
copiii sistemului de protectie sociala, dependenti de logica
acestuia, au suportat cresterile de taxe care au atins o pondere de
50% sau chiar mai mult. Si au cerut beneficii sociale pe cheltuiala
platitorilor de taxe pentru a acoperi si chiar depasi cresterea
taxelor.
Schimbarea in
politica care a survenit odata cu maturizarea acestei generatii si
implicarea ei in politica a fost masiva. Revoltele cu tenta comunista
ale studentilor din 1968 au fost probabil punctul culminant al
acestei generatii radicale care cerea mai multe pentru sine prin
redistributia realizata prin intermediul statului; cereau sa nu mai
aiba povara responsabilitatii propriilor vieti. «Am nevoi», au
motivat ei, si au concluzionat in mod direct ca au dreptul sa-si
satisfaca acele nevoi - fie ca era vorba de mancare, adapost sau o
masina noua.
Desi, in mod
misterios, parintii mei au mostenit in mare parte gandirea vechilor
generatii, multi oameni de varsta lor, si in special cei mai tineri
sunt, paradigmatic, diferiti de generatia parintilor lor. Ei sunt
produsul statului care practica politici sociale si sunt pe deplin
constienti de beneficiile protectiei sociale la care ei au «dreptul».
Ei nu se intreaba insa care este sursa acestor beneficii, dar sunt
sceptici in legatura cu politicienii despre care cred ca ar putea sa
le ia aceste drepturi. «Schimbare» a devenit rapid un cuvant
nedorit. Din moment ce, in mod necesar, implica o schimbare a
sistemului, de care sunt dependenti in mod ... parazitar.
Odata cu aceasta generatie, vechiul adevar conform caruia productia
conditioneaza consumul, a fost inlocuit de credinta ca exista un
inviolabil “drept al omului” la serviciile protectiei sociale
oferite de stat. Prin intermediul puternicelor sindicate, salariatii
suedezi au fost recompensati in fiecare an cu cresteri salariale,
indiferent de nivelul productivitati reale, iar in timp, cresterile
anuale ale salariilor au intrat in normal. Cei care nu primeau
cresteri salariale au inceput sa se considere «pedepsiti» de
patronul rau intentionat, rezultand o dorinta mai mare de a obtine
ajutor legal in lupta cu angajatorii. O persoana are dreptul la un
salariu mai bun anul viitor, asa cum salariul de anul acesta trebuie
sa fie mai bun decat cel de anul trecut; asa se gandeste acum.
Aceasta modificare a gandirii
a fost precedata de o schimbare a sistemului de valori. Schimbarile
sociale au produs schimbari si in planul filosofiei de viata, facand
sa apara teorii ciudate si distructive. Copiii din generatiile ‘70,
‘80 si ‘90 au avut parte de o «maturizare» libera (bazata pe
conceptiile si idealurile din 1968), care insemnau in esenta o
copilarie «libera de constrangerile regulilor si ale
responsabilitatilor». Pentru aceasta generatie nu exista niciun fel
de cauzalitate in viata sociala; orice ai face, nu e
responsabilitatea ta - chiar si a aduce pe lume un copil. Acestia
sunt actualii tineri adulti ai societatii suedeze.
Nepotii
statului protectionist
Eu insumi fac parte din o a doua
generatie de oameni crescuti in timpul si de statul protectionist.
Exista insa o diferenta majora intre generatia mea si generatia
precedenta: majoritatea celor din generatia mea nu au fost crescuti
de parinti, ci de autoritati, in crese, incepand cu cea mai frageda
varsta. Am fost directionati mai tarziu catre scoli publice, licee
publice, universitati publice; mai tarziu ne-am angajat in sectorul
public si am avut parte de programe educationale prin intermediul
puternicelor sindicate si a asociatiilor lor educationale. Statul
este atotprezent si este pentru unii singurul mijloc de supravietuire
- iar beneficiile de ordin economic si social care deriva din acesta,
singurul mod posibil de a obtine independenta.
Deosebirea fata de vechile generatii este acum evidenta. Bunicii mei
traiau intr-o lume total diferita din punct de vedere filosofic si
moral, iar parintii mei purtau inca urmele vechiului mod de a percepe
bine si raul. In timp ce parintii generatiei mele erau doar «partial
contaminati» (ceea ce este oricum destul de rau), generatia mea este
total intoarsa pe dos. Neavand parte de povetele bunicilor, ci doar
de sloganurile propagandistice ale statului-bona, nepotii statului
protectionist nu inteleg deloc cum functioneaza economia.
Conceptia comuna printre «nepoti» este ca, indivizii pot cere
oricand societatii sa li se satisfaca necesitatile (sau placerile).
In cadrul unei emisiuni televizate recente, «copiii» si «nepotii»
statului protectionist s-au intalnit sa discute pe tema somajului si a
problemelor pe care le au tinerii care se pregatesc sa intre pe piata
muncii. Cererea «nepotilor» a fost ca «batranii» (nascuti in
ultima parte a anilor ’40,’50 si ’60) ar trebui sa se retraga
pentru ca «fura» locurile de munca ale tinerilor.
Aceasta noua logica care justifica asemenea pretentii aberante functioneaza cam asa: Premisa este ca oricine are dreptul
la o viata buna. Se ajunge la concluzia ca o viata
buna este data de lipsa grijilor in legatura cu bunastarea materiala;
rezulta de aici ca a avea parte de protectie sociala si «independenta
financiara» este esential. Independenta financiara, la randul ei,
implica un anume statut social, un salariu pe masura si o meseria
nu-prea-solicitanta; o slujba buna este, deci, un drept al omului.
Cei care acum muncesc, pur si simplu ocupa locurile de munca si stau
in calea realizarii idealului - fiecare dintre acestia violeza
dreptul meu la acel loc de munca. Acest lucru face ca orice persoana
care ocupa un post pe care mi-l doresc sa imi incalce drepturile,
transformandu-se intr-un infractor.
Toti stim ce trebuie facut cu infractorii: ar trebui sa fie inchisi.
O asemenea sentinta este ceea ce un numar limitat, dar in crestere,
de suedezi doreste - pentru patronii care nu vor sa-i angajeze si
pentru cei in varsta care le ocupa posturile. Exista o «nevoie» de
legi mai progresiste.
Aceasta
idee nu este sustinuta doar de tinerii ignoranti. Pe 14 mai 2006,
uniunea lucratorilor din comert a cerut statului «redistribuirea»
locurilor de munca, prin oferirea unor pensii de stat celor care,
trecuti fiind de varsta de 60 de ani, s-ar retrage, permitandu-le
angajatorilor sa primeasca in locul acestora pe tinerii someri.
Conform acestui sindicat s-ar «creea» astfel 55.000 de locuri de
munca.
S-ar parea ca singurul mod
de a gasi locuri de munca pentru tineri este ca cei mai in varsta sa
fie «pusi pe liber»; locurile de munca sunt putine iar somajul
creste chiar si atunci cand cererea de produse si servicii creste -
multumita multiplelor reglementari de pe piata. Statul protectionist
creeaza probleme si conflicte la multe nivele, fortand oamenii sa
concureze pentru aceleasi portii dintr-o bunastare descrescanda.
Solutia: mai multe reglementari si mai putina prosperitate. Asta se
intampla cand «a avea nevoie» si «a dori» inlocuieste «a merita»
si «a avea experienta» atat in viata privata, cat si in societate.
Nevoia de responsabilitate sociala
Aceasta
moralitate degenerata si lipsa de intelegere a realitatii si a
ordinii naturale a lucrurilor este evidenta si in domenii care
implica responsabilitatea personala si respectul pentru semeni. Cei
in varsta sunt tratati acum precum balastul, iar nu ca si cum ar fi
fiinte umane si rude. Tinerele generatii se comporta de parca ar avea
«dreptul» sa nu aiba grija de parintii si bunicii lor si deci, sa
ceara statului sa-i usureze de aceasta povara. De aceea, majoritatea batranilor din Suedia, fie traiesc deprimati si
singuri in propriile case, asteptandu-si sfarsitul, fie au fost
institutionalizati «beneficiind» de supraveghere 24/7 pentru a
indeparta povara de pe umerii tinerilor muncitori. O parte dintre ei
isi vad rudele o ora sau doua de Craciun, cand familiile lor fac un
efort sa-si viziteze «problemele».
Dar cei in varsta nu sunt singurii care se afla la periferia acestui
nou tip de societate in care statul se ocupa de populatia muncitoare.
Acelasi lucru se intampla si cu copiii care sunt incredintati
statului pentru ingrijire, in loc sa fie crescuti si educati de
parintii lor.
Mama mea, profesoara
de gimnaziu, s-a confruntat cu parintii elevilor sai care ii cereau
sa faca «ceva» in legatura cu situatia familiala neplacuta. Ei
cereau «societatii» sa isi asume responsabilitatea cresterii
propriilor copii, din moment ce ei isi petrecusera deja «prea multi
ani» purtandu-le de grija («grija» insemnand in general sa ii duca
la crese sau gradinite la ora 7 am si sa-i ia de acolo la 6 pm.)
Acestia isi sustin raspicat
«dreptul» de a fi usurati de aceasta povara. Problemele cauzate
acasa de copiii neascultatori si scapati de sub control trebuie
rezolvate in clase de catre personalul scolilor si al gradinitelor.
Copiii trebuie vazuti, dar nu auziti, si nu trebuie sub nicio forma
sa-si impiedice parintii de la a se bucura de dreptul lor la cariera,
vacante lungi in strainatate si evenimente mondene.
Pentru a permite generatiei adulte sa munceasca si sa creeze
bunastare, care sa poata fi taxata (rata taxelor se ridica acum la
65% din venit), statul suedez lanseaza in mod constant programe
progresiste pentru a proteja pe acestia de incidente si probleme.
Libertatea aceasta de tip nou, este una lipsita de griji, fara
probleme si ticsita de beneficii, toate oferite de statul
protectionist.
Ceea ce vedem
acum in Suedia este consecinta perfect logica a statului care sustine
programele de protectie sociala: atunci cand se ofera anumite
facilitati, si deci se indeparteaza responsabilitatea individuala a
propriei vieti, un nou tip de individ se creeaza - imatur,
iresponsabil si dependent. In consecinta, ceea ce statul
protectionist a creeat este o populatie de copii din punct de vedere
psihologic si moral, care, aflati in situatia de a fi parinti nu isi
lasa niciodata copiii sa se confrunte cu problemele, sa isi asume
responsabilitati si sa propuna ei insisi solutii, determinandu-si
progeniturile sa devina niste rasfatati, neajutorati si doritori
vehementi de ajutor social.
Analogia cu copiii rasfatati se dovedeste adevarata in viata de zi cu
zi a oamenilor care muncesc in sectorul public, care se confrunta cu
cererile populatiei. Am constatat ca nu este deloc neobisnuit ca
parintii sa mustre profesorii pentru ca temele ar fi un stres
«inutil» pentru cei tineri. Copiii au dreptul la cunostinte, dar
aparent ei nu trebuie expusi educatiei din moment ce presupune studiu
si efort. Rolul profesorilor este, evident, sa puna la dispozitia
elevilor informatie care sa poata fi consumata de acestia, fara sa
mai fie nevoie sa reflecteze asupra ei (sau sa studieze). A face ceva
singur este considerat «opresiv». Un «trebuie», chiar determinat
de legile naturale, este total nedrept si o violare a drepturilor
unuia la o viata lipsita de probleme. Natura insasi, odata cu legile
ei, devine o «povara».
Economia dependentei
Probabil
ca aceasta mentalitate explica popularitatea teoriilor anti-realitate
precum scepticismul si post-modernismul, unde nimic nu este luat ca
atare. Logica,se spune, este doar o constructie sociala, care nu are
niciun fel de relatie cu realitatea sau cu lumea (daca totusi aceasta
exista). Aceste teorii sunt extraordinare prin faptul ca nu se pot
dovedi sau contrazice niciodata. Orice ai spune, nu este nevoie sa
iti asumi niciodata responsabilitatea pentru propriile afirmatii -
nimeni nu iti poate verifica teza, nimeni nu poate sa o critice sau
chiar sa o foloseasca. Este a ta si exista doar pentru tine.
Inutilitatea unei asemenea teorii ar trebui sa fie evidenta. Ar
trebui de asemenea sa fie evident ca cei care propun aceste teorii
iau anumite lucruri, precum existenta, asa cum sunt - ei nu isi
traiesc viata niciodata bazandu-se numai pe indoiala si acceptia ca
nu pot cunoaste nimic cu adevarat, ca nimic nu este ceea ce pare. In
acest lucru, se pare, sta toata frumusetea.
Intr-un fel, zicala austriaca : «valorile sunt un lucru subiectiv»,
a fost luata prea in serios. In aceste teorii «moderne»,
subiectivitatea este principiul care sta la baza realitatii, si nu
felul in care realitatea este evaluata si perceputa. Aceasta
perceptie decurge direct din morala si logica relativa a copiilor si
a nepotilor statului protectionist. Nu este nevoie ca cineva sa
produca, pentru ca eu sa consum - si nu este neaparat o povara pentru
cineva sa-mi satisfaca nevoile, pentru ca eu sa am o viata «buna».
Mai ales ca a trai o viata buna este un drept; dreptul fiind singurul
punct de reper intr-o lume in permanenta schimbare si intr-un univers
care are la baza subiectivitatea.
Din perspectiva unui observator (asa cum ma consider eu) aceasta
nebunie are sens - sa-i inveti pe oameni, ca nu trebuie sa se simta
responsabili pentru consecintele faptelor lor, creeaza oameni
intentionat dependenti. Statul protectionist a creat chiar monstrul
egoist de care pretinde ca ne apara - pentru ca a impartit privilegii
pe cheltuiala «nimanui».
Inginerii sociali ai statului protectionist, in mod evident, nu s-au
gandit niciodata ca o schimbare atat de radicala a perceptiilor si a
moralei ar fi posibila - ei au vrut doar un sistem care sa garanteze
o anumita securitate pentru toata lumea, un sistem in care cei
capabili sa poata si sa vrea sa munceasca pentru ei insisi, iar cei
cu disabilitati sa poata duce o viata decenta. Cine s-ar fi gandit ca
reformele progresiste care urmareau sa asigure drepturile
muncitorilor si prosperitate pentru toti la inceputul secolului XX
vor avea un asemenea recul in plan moral si filosofic?
Nimic nu a fost asa cum se astepta - societatea pur si simplu nu este
atat de previzibila.
Aceasta
noua moralitate este opusa celei a generatiei bunicilor mei. Este o
moralitate care pretinde ca independenta se poate obtine prin cedarea
responsabilitatilor catre altii, si ca libertatea se poate atinge
doar prin subjugarea altora. Rezultatul acestei moralitati degenerate
este un dezastru economic, social, psihologic si filosofic.
Este in acelasi timp si o tragedie personala pentru multe mii de
suedezi. Oameni care par incapabili sa se bucure de viata, fara sa se
simta responsabili pentru propriile activitati si alegeri; si este
imposibil sa te simti liber si independent, fara sa detii mijloacele
prin care sa-ti controlezi propria viata.
Statul protectionist a
creat un om dependent care nu poate gasi ceea ce este valoros in
viata; mai mult, constata ca sunt incapabili sa cunoasca sentimente
tipic umane precum mandrie, onoare si empatie. Aceste sentimente,
impreuna cu mijloacele prin care dam sens vietii noastre, au fost
preluate de statul protectionist.
Poate asta explica de ce, o asa mare parte a tinereilor consuma
medicatie antidepresiva, fara de care sunt incapabili sa functioneze
normal in societate. Si poate explica numarul de sinucideri in randul
celor foarte tineri care nu si-au cunoscut niciodata cu adevarat
parintii (acest numar este aparent constant). Totusi, oamenii par
total incapabili sa vada problema sau sa gaseasca o solutie. Asemeni
unor copii rasfatati, ei striga dupa «ajutor» din partea statului.
Bunica mea n-ar fi tolerat asa
ceva niciodata! Dumnezeu sa o odihneasca in pace! "
Articol
original in limba engleza - How the Welfare State Corrupted Sweden by
Per Bylund
(31 may 2006)
